Dragostea Lui vorbește

Dragostea Lui vorbește-n tăcere
în fiecare clipă de liniște ce I-o ofer.
Îmi acoperă orice tristețe cu bucurie,
le îngroapă pe toate în cer.

 

În îndelunga ei răbdare
caută ochii tăcuți să se înalțe spre El,
îi îmbrățișează cu cele mai calde și curate cuvinte
în brațele ei găurite de fier.

 

Dragostea Lui e infinită răbdare,
cu eul de ieri, cu visul de azi
cu amorțirea mea care o doare
până în cele mai adânci măruntaie…

 

Dragostea Lui mă vorbește de bine
chiar și atunci când eu mă urăsc,
inima Lui mă vede pe mine
lumină caldă născută în cer

 

Dragostea vie încă mă așteaptă
să deschid ochii, să o miros
să-i simt spinii pe frunte, gaura ce o poartă
și locul din inimă în care mă caută
la fiecare gând neîntors.

Oare pot fi?

Oare pot fi
Eu, cea pe care Tu
o iubești întreagă
de la firul albit de griji
până la unghia încarnată?

 

Oare pot privi
pot să-mi deschid retina,
să primească lumina…
să văd ce Tu vezi,
să iubesc ce Tu iubești
la infinit?

 

Oare pot fi
versul pe care Tu l-ai suflat
în petale de mai?
Chiar și atunci când (m)i-am uitat cuvintele
și picioarele mele
i-au pierdut ritmul în abis?

 

Vreau,
vreau să-mi scot inima la-ntâlnire!
Să o întreb ce iubește
ce vise ascunde în sân,
ce vise strivesc pașii mei
când mă tot amân?

S-o țin în palme și să bat
din nou
ritmul suflării Tale
din ziua când m-ai chemat
la ființare.

 

Vreau să mă-ndrăgostesc de inima mea
obtuză și ștrulubatică
să-mi găsesc loc în ea –
oglindă cu rama în cruce,
înger ce-și împarte aripile
cu infinitul de lângă ea.

Odihnă

Uneori, toate pietrele
se rostogolesc în horă
la vale,
punându-și amprenta vânătă
peste mâna ce salută agale.

Alteori, minute pustii
se înșiră la porțile mele
cu balamalele rupte
acoperindu-mi până și ultima fereastră
prin care își luau zborul zâmbetele.

Întotdeauna însă,
în cele mai întunecate colțuri de gând
adulmec respirația Ta blândă
rostindu-mi numele
în pași de poezie.

IHWH

Mă scufund în dragostea Ta
îmbrăcându-mă în speranță,
soare răsare peste inima mea.
Dragoste – dresoarea depresiilor furtunoase
se odihnește în barca de suflet
picurând iertare peste crăpăturile mele,
oblojindu-mi picioarele pentru mersul pe ape.

CINE?

 

Cine mă cheamă
cine mă strigă
ca o toridă
dimineată de august?
Să mă ardă cu soare
să mă scalde în mare
de sărutări îmbrățișate!

Cine mă ia
să mă-nvârtă pe cer
ca o lună mare și plină,
să mă-ntoarcă ‘napoi în pământ
să mă facă lumină?

Cine mă soarbe
cu fiecare respirație
înălțată pe altarul ființării mele,
gata să-mi primească jertfa
și să trimită ploaia
primăverilor pierdute?

Cine coboară până-n ascunzișurile mele
și-mi cântă la harfă
cântecul răstignirilor
și-nvierilor grele?
Și cine-mi aruncă inima-n sus
resuscitând-o cu bucurie
plămădind cu sudori și cu vin
Dragostea ce are să vie?

Pleoapele mele

Pleoapele mele stau
baraj de suflet,
să nu dea peste de atâta vâltoare
să mă (con)țină cu toate
vârtejurile mele sărate-amare.

Uneori
le simt cum mă ard-
îmi vin lacrimile înapoi
ca un reflux gastric
arzându-mi gândurile și înnecându-mă:
fiecare bucurie,
fiecare visare,
și doare…

 

Singuratice și stinghere
lacrimile mele pitite în dosul sufletului
ar curge și ele
să-mi spele picioarele
de praful ce mi-l aruncă lumea în ochi
și să mă dezlege
de teamă,
de minciună,
de însingurare…

Pentru că fiecare lacrimă
îmi îmbălsămează durerea
pregătind-o să moară
înainte să-mi macine oasele
și să mă lase schilod la marginea
drumului meu.

 

Pleoapele mele de fier –
baraj pentru ape amare
trebuie să îngenuncheze,
să facă loc râului să curgă din nou,
să ude pe cei care stau
și plâng pe malurile lui.